DIALOGURI CU TINERII

//www.oasteadomnului.ro/files/thumbs/ipsserafim.jpg” cannot be displayed, because it contains errors.

Inalt Prea Sfinţitul Serafim Făgărăşanul

ARTICOL REPUBLICAT DIN REVISTA ASCOR, SCHIMBAREA LA FATA – Nr.4 – MARTIE – 1998

In urma cu aproximativ doi ani, IPS Serafim Făgărăşanul şi-a făcut timp pentru a veni în sediul ASCOR şi pentru a avea un dialog sincer cu studenţii. A fost una din serile duhovniceşi cele mai folositoare dintre cele la care mi-a fost dat să particip. Bucuria zgomotoasă a nepricepuţilor ascultători s-a armonizat atunci nespus de firesc cu naturaleţea şi profunzimea celor spuse de IP Sfinţia Sa; la sfârşit simţeam cum toţi cei din jur şi cum toate lucrurile sunt pline de prezenţa nevăzută şi apropiată a lui Dumnezeu. Redăm în continuare cele mm importante fragmente ale acestei întâlniri, care sunt de la sine o mărturie vie împotriva celor care-l vorbesc de rău pe mitropolitul Serafim. Poate ar trebui ca cei care nu sunt foţi de vieţuirea creştină şi nu-l cunosc pe mitropolitul român pentru Europa Occidentală, dar continuă să-l denigreze într-un mod stupid, să citească rândurile care urmează cu mai multă atenţie(T.P.)


In Biserică prezenţa lui Dumnezeu se manifestă într-un mod cu totul excepţional

Inalt Prea Sfinţia Voastră, sunt multi tineri care se declară credincioşi, dar nu se simt atraşi de slujbele Bisericii. Ce le puteti recomanda?

IPS: Eu cred că, un anume refuz al vieţii liturgice, poate veni din faptul că, Liturghia – şi când zic Liturghia nu mă refer numai la Sfânta Liturghie ci la cultul ortodox, în general – fiind extrem de bogată, extrem de densă, necesită o cunoaştere, aş spune prealabilă, pentru ca să poată fi înţeleasă, gustata, experimentată. Un om care nu are nici o educaţie despre cultul orto­dox poate să îl respingă ca pe ceva de neînţeles. De aceea cred că trebuie o minimă educaţie care să ne introducă in viaţa liturgică. Se mai întâmplă, de asemenea, că în unele parohii se slujeşte superficial: ai impresia că preotul şi strana îşi fac doar o datorie, împlinind slujba respectivă. E aproape ca şi când ai pune un aparat în priză şi el ar merge de la sine! Deci, contează foarte mult felul în care se slujeşte: evlavia preotului, credinţa lui şi nu numai a lui, ci a întregii obşti creştine. Dar, mai cu seamă, credinţa şi evlavia preotului care trebuie să însufleţească ‘ intrega obşte. Dacă am găsi pretutindeni medii liturgice, în care se slujeşte cu adevărat frumos, şi cu accentul pus pe înţelegerea textului, respectiv a rugăciunilor liturgice, nu cred că ar exista credincioşi care să refuze viaţa liturgică. Chiar şi un om care nu are nici o educaţie liturgică şi care intră doar întâmplător într-o biserică, unde se slujeşte frumos şi se predică cu duh, va fi atras de frumuseţea slujbei şi a predicii, şi astfel, încetul cu încetul, se va introduce în mediul liturgic de care nu se va mai despărţi. Desigur, sunt şi credincioşi care cred că se pot ruga numai acasă evitând viaţa liturgică şi afirmând că se poate lua contact direct eu Dumnezeu, fără intermediul Bisericii; că Biserica ar fi ceva colateral în raportarea omului la Dumnezeu. Acesta este, însă, un principiu protestant, şi anume principiul individualist, al contactului direct cu Dumnezeu, fără nici un intermediar. Din punct de vedere ortodox, acest lucru este cu totul greşit pentru că Biserica nu este o instituţie care se interpune între Dumnezeu si om, ci tocmai locul teologic al întâlnirii omului cu Dumnezeu, prin Euharistie în primul rând, şi prin toate celelalte Taine şi Laude bisericeşti. Dacă Dumnezeu este pretutindeni, în lume, e omniprezent. El este, într-un fel cu totul aparte, prezent în Biserică. Este vorba despre o prezenţa sacramentală, sub forma pâinii şi a vinului în Euharistie şi de asemenea, în atmosfera bisericii: icoanele, spaţiul liturgic al bisericii, cântarea şi rugăciunea comună, fac ca prezenţa lui Dumnezeu să se simtă intr-un chip cu totul şi cu totul deosebit. Altfel spus intensitatea prezenţei lui Dumnezeu în Biserică este cu mult mai mare decât în afara ei.


Teologia trebuie să fie expresia experienţei

TP: Cum interpretaţi cuvintele scripturistice: „Litera ucide, iar Duhul face viu”

IPS: Lucrul acesta se întâlneşte pretutindeni, în toate domeniile, dar mar cu seamă în Biserică şi respectiv, în teologie, la cei care doresc să studieze, să cunoască Sfânta Scriptură, viaţa liturgică, şi, in general, viaţa duhovnicească. Aceştia sunt nevoiţi să citească numeroase studii, cărţi pe aceste teme. Trebuie, însă să trecem, întotdeauna dincolo de literă, să dăm viaţă literei, şi să ţinem în general seama de ceea ce spune Sfântul Apostol Pavel cunoştinţa îngâmfa,dragostea zideşte”. Cei care au scris cărţile pe care noi le citim, le-au scris, în mare parte, ca rezultat al unei experienţe personale. Căci, în fond, teologia, este expresia experienţei personale. Eu nu pot să scriu ceva despre Dumnezeu, despre Sfânta Scriptură, despre orice alt subiect referitor la Dumnezeu, dacă eu însumi nu trăiesc în Dumnezeu şi nu am o experienţă pe care s-o pot transmite. Daca eu copiez, numai ceea ce au spus alţii, sau, dacă teologia, pentru mine, devine, numai o construcţie intelectuală, filozofică etc scrisul meu poate să rămână foarte sec şi exterior, neangajant pentru cel care citeşte şi care, desigur, si el trebuie să treacă dincolo de litera pe care o are în faţă si să sima duhul în care s-a scris. De aceea, în vechime nu se scria; se transmitea oral o experienţă pe care dascălul o trăia, el mai întâi, şi ucenicul o prelua, o întrupa el însuşi şi o transmitea, mai departe, ca venind, acum, de la sine, nu doar ca o cunoştinţă int­electuală, cum se întâmplă în lumea de astăzi. Invăţăm,.unii de la alţii dar, adeseori această invţătură rămâne abstractă, stearpă, o învăţătură care nu atinge inima. Tot ceea ce învăţăm, tot ceea ce acumulăm, tot ceea ce avem, ca nivel intelectual tre­buie să coboare încetul cu încetul, în inimă, să devină trăire, mod existenţial de a fi, ceea ce nu este desigur uşor, pentru că presupune o asceză, o angajare în viaţa liturgică şi duhovnicească în general.

Regula este necesară, dacă însă rămâi la regulă ea te poate omorî

Trebuie de asemenea văzut, întotdeauna, persoana, omul ca persoană, omul ca chip şi asemănare a lui Dumnezeu, care scapă oricărei definiţii, care nu se supune nici unei norme; normele pe carele avem chiar şi în Sfânta Scriptură, sunt doar dătătoare de ton, sunt orientative. Omul, ca persoană este întot­deauna dincolo de orice normă, poruncă. Omul care este liber, respectă, legea pentru că este liber. El nu mai are nevoie de

Dogma este expresia iubirii

Cunosc ortodocşi, (stilişti greci, din Franţa) care au o logica atât de ascuţită, atât de bună şi care se luptă cu noi, ceilalţi ortodocşi (de stil nou) ca şi cu catolicii şi cu protestanţii, folosind drept argumente dogmele ortodoxe, pe care însă le transformă în arme de luptă împotriva celuilalt. El mă omoară pe mine, fratele lui, tot ortodox ca şi el, cu dogma noastră comună sau cu canonul nostru comun pe care însă, el îl absolutizează şi îl goleşte de conţinutul său care trebuie să conducă la iubire şi la unitate. El nu vede că acea dogmă ori acel canon sunt expresia vieţii, a iubirii care zideşte şi uneşte; şi că nu tre­buie să fie golite de conţinutul lor mistic, duhovnicesc şi transformate în arme pentru a ucide pe semenul tău, sau pentru a-i arăta eroarea, dovedindu-i că este eretic şi că tu eşti în adevăr. E groaznic lucrul acesta. Mare atentie trebuie avută, căci, atunci ajungem la ce spune Sfânta Scriptură: „Litera ucide.”

Se ştie că în sec, XIV, latinizanţii polemizau cu isihaştii din Sfântul Munte Athos şi că fiecare aducea argumente în sprijin­ul poziţiei sale, încât discuţiile nu se mai terminau. Aşa se întâm­plă adeseori: eu afirm un lucru, celălalt spune altul şi mă con­trazice pe mine; la rându-mi găsesc un alt argument şi-1 contrazic pe celălalt fără ca să ajungem la un rezultat. De aceea Sfântul Grigorie Palama, în apărarea isihaştilor zicea: „Fiecare cuvânt poate fi contrazis de un alt cuvânt, dar care este cuvântul care poate contesta Viaţa?”. Ce înseamnă Viaţa? Viaţa înseamnă dragoste, iertare, bunătate, jertfă pentru semenul tău. Dacă îi iubesc pe semenul meu, cu adevărat, înseamnă că după un cuvânt sau două, el rămâne insensibil n-are rost să mai con­tinui discuţie sterilă ci, precum spune un părinte din Pateric:”în acest caz e nevoie de rugăciune” Deci să apelăm la rugăciune ca Dumnezeu să deschidă inima semenului meu şi să nu-1 lase în eroare!

E foarte greu să-i convingi pe oameni de anumite lucruri duhovniceşti dacă aceştia nu au, la rândul lor, o viaţă duhovnicească. Vorbesc dintr-o experienţă foarte dureroasă. Mi s-a întâmplat într-o oarecare împrejurare să discut ore în şir cu un grup de credincioşi pentru ca să-i conving că Biserica este a tuturor şi a celor buni şi a celor răi, şi a drepţilor şi a păcătoşilor şi că noi nu putem să dăm afară pe cei „compromişi”. A trebuit în cele din urmă să mă despart de ei şi să le spun: „Dragii mei, nu ne mai rămâne decât sa ne rugăm! Datoria mea de episcop este să nu fac deosebire între preoţi ca şi când unii ar aparţine cetei drepţilor iar alţii cetei păcătoşilor, ci trebuie să mă com­port ca şi Hristos care a intrat şi în casa vameşului şi a fariseu­lui, pentru că El a venit să mântuiască pe toţi, şi în primul rând pe păcătoşi”.

Până nu ajungem la smerenie şi la rugăciunea adevărată care să ne facă pe fiecare să ne vedem locul nostru, păcatul nos­tru, fiecare e convins de „adevărul” său. Or, Adevărul este unul singur : Iisus Hristos. Numai avându-L pe Iisus Hristos în inima noastră, suntem în Adevăr, trăim în Adevăr, vorbim în Adevăr,

Deci Adevărul nu-i al meu, eu nu pot să posed Adevărul, ci doar tind spre Adevăr, tind spre Dumnezeu. Nimeni nu poate pretinde că-l posedă pe Dumnezeu. Dumnezeu nu-i al meu, nici al tău, ci al tuturor atunci când fiecare se străduieşte să se unească cu El în inima sa, conştient mereu că momentele de plenitudine a inimii în Dumnezeu sunt destul de rare şi că ele depind tocmai de sărăcia mea duhovnicească, de conştiinţa nevredniciei mele în faţa lui Dumnezeu şi în faţa tuturor oamenilor.

Este bine sa le vorbim altora despre Dumnezeu, dacă noi nu suntem deştul de întăriţi în credinţă?

Noi trăim toţi într-un fel de schizofrenie, în sensul că una gândim şi mărturisim cu gura şi alta facem. Număr atât cât întrupăm din ceea ce mărturisim este adevărat şi mântuitor. In rest, sunt cuvinte care nu au valoare decât în sine, nu şi pentru cel ce le rosteşte sau le aude. Cunoaşteţi cu toţii vorba părintelui din Pateric: „văzduhul este plin de cuvinte” sau a lui Dante: „iadul este pardosit cu intenţii bune”.

Sfinţii au facut până şi de cuvinte. Pentru că adevărul divin, care este „viaţa în Hristos” (adică viaţa creştină) sau „viaţa în Duhul Sfânt” (viaţa duhovnicească) este în fond inefabil, inexprimabil. De aceea avem în Ortodoxie, teologia apofatică. Pentru că Dumnezeu şi toată creaţia Sa: lumea şi omul sunt o mare taină, un ocean insondabil în faţa căruia logica omului încetează, pentru a face loc contemplaţiei şi adoraţiei, care nu mai are limite.

De ce este nevoie de dogme?

Sfinţii Părinţi au făcut „economie” de dogme, adică nu s-au grăbit să dogmatizeze adevărul evanghelic. Nu pentru că dogma ar deforma adevărul, ci pentru că ea poate da naştere la interpretări diferite. Aceasta datorită, pe de o parte, insuficienţei lim­bajului omenesc, care, în general nu poate decât in mod „relativ” (ca tot ce ţine de condiţia umană) să exprime adevărul divin şi, pe de altă parte, pentru că diferitele cuvinte şi expresii pot fi întelese în mod diferit, în funcţie de cultura oamenilor dintr-un anumit timp şi loc. In acest sens, exemplul cel mai tragic pe care ni-l oferă istoria este acela al schismei apărută după Sinodul IV ecumenic (453) între creştinii care şi-au însuşit hotărârile dogmatice ale acestui sinod şi cei care l-au refuzat, aşa numiţii precalcedonieni, sau greşit, monofiziţi. Este vorba de Bisericile: coptă,etiopiana, armeană, siriacă ce mărturisesc exact credinţa precizată la Sinodul IV de la Calcedon: Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, însă cu termeni diferiţi. Chiar aceeaşi termeni primesc în contextul cultural şi teologic al acestor creştini alt sens decât la noi. Dar aceasta nu schimbă întru nimic esenţa credinţei. O neînţelegere asemănătoare a provocat-o, mai înainte, cuvântul „homousios” = „de o fiinţă”, folosit de Părinţii de la Sinodul I ecumenic (325). Din fericire, dezbinarea produsă de acest termen n-a durat decât un secol. Tocmai de aceea Părinţii s-au ferit de a multiplica dogmele în Biserică. Numai datorită ereziilor, aceştia s-au văzut nevoiţi să precizeze dogmatic credinţa în punctele în care ea era atacată. Iar dogmele proclamate de sinoadele ecu­menice au fost asimilate în cultul Bisericii, înainte de a deveni subiecte de studiu sau de polemică împotriva ereziilor. Pentru că dogmele exprimă în fond viaţa Creştină pe care omul credincios o experimentează înainte de toate în cultul Bisericii. Devenite imne şi cântări liturgice, dogmele hrănesc atât mintea cât şi inima omului. Este minunat, dumnezeiesc, de pildă, să asculţi în Biserică aşa numitele „Dogmatici” ale celor 8 glasuri la slujba Vecerniei. Ele îţi ridică inima la o înălţime de cugetare neasemănată care te transpune în infinitul lui Dumnezeu. Pe de altă parte, dogmele au îmbogăţit cultul divin, dându-i totodată o dimensiune teologică foarte adânci Astfel cultul este ferit de fenomenul sentimentalis­mului religios în care el ar putea cădea dacă i-ar lipsi dimensiunea teologică cuprinsă în dogme, cum se întâmplă la toate sectele unde profunzimea dogmatică lipseşte cu desăvârşire. Tocmai pentru că acestea au refuzat dogmele Bisericii, deci plenitudinea credinţei şi a vieţii în Hristos. Dacă dogma ar rămâne doar subiect de studiu i-ar hrăni cel mult minţea omului. Dar l-ar putea con­duce uşor ştia mândrie. Căci „cunoştinţa fără dragoste îngâmfa”, zice sfântul apostol Pavel.

Cum trebuie să studiem teologia?

Studiul teologiei nu este un studiu abstract, în sine, despărţit de viaţa liturgică a Bisericii sau de trăirea în Hristos. Nu facemă

„teologie pentru teologie”, ci facem teologie pentru a ne integra mai profund în viaţa Bisericii. Teologia este, de fapt, o funcţie a i Bisericii; ea priveşte Biserica în strădania ei de se identifica tot mai mult şi in toate mădularele ei cu Hristos Domnul, Teologia este, dacă vreţi, expresia vieţii în Hristos, a vieţii Bisericii, a Sfintei Tradiţii care este tocmai această viaţa în desfăşurarea ei istorică. Atunci ne întrebăm ce să exprime un „teolog” care nu trăieşte în Hristos, care nu se roagă, care nu participă constant la viaţa liturgică a Bisericii? „Teologia” sa va fi o gimnastică int­electuală care, oricat de seducătoare ar parea nu ajută cu nimic la edificarea adevărată a Bisericii, adică a credincioşilor. Doar şi demonii cred şi se cutremură şi ar putea face cea mai frumoasa „teologie”. In Biserică, mai ales, tot ce nu zideşte duhovniceşte. tot ce nu apropie de Dumnezeu,tot ce nu încurajează la rugăciune si la iubire nu serveşte la nimic, ba chiar strică. Există mereu pericolul ca teologia sa devină o „meserie”. Facem teologie cum facem matematică, fizica… Ceea ce înseamnă în realitate moartea teologiei ca şi moartea duhovnicească atât a celui ce predă, cât şi a celui ce învaţă. De aceea, trebuie să fim cu mare luare aminte ca teologia noastră să fie vie, mereu nouă, nerepetitivă şi să arătăm că atât cel ce predă cât şi cel ce învaţă au cu adevărat pe Duhul lui Dumnezeu în ei, că lucrează sub inspiraţia Duhului. Or, lucrul acesta este imposibil dacă nu avem o viaţă duhovnicească autentică, dacă nu suntem oameni de rugăciune -căci „teolog este cel ce se roagă”-, dacă nu îndrăgim slujbele Bisericii şi nu ne străduim să ne despătimim prin asceză pentru a ne sfinţi viaţa. Imi amintesc că la Institutul Sf. Serghie din Paris, unde viaţa liturgică, ocupă un loc central, ni se spunea adeseori că Părintele Serghie Bulgakov (+1944) tinea cursul de dogmatică numai după ce slu­jea împreună cu studenţii săi Sfânta Liturghie şi se împărtăşeau cu toţii. El repeta mereu studenţilor „Cursul meu nu este decât] expresia Liturghiei; vorbim aici despre ceea ce am trăit în Biserică.”

Reclame