Impresii din pelerinajul de la Cernica: partea a-II-a

Image

Mă trezesc de dimineață, îmi fac rugăciunile, mănânc, mă îmbrac și plec la Spitalul Sf. Ioan să mi se schimbe pansamentul la degetul mare de la mâna dreaptă. Cu o zi înainte la școală, o colegă ne-a adus o negresă de post să ne servească pe toți. Vrând să o ajut să taie prăjitura ca să o împărțim între colegi, m-am tăiat puțin cam adânc în timp ce încercam să deschid un briceag blocat. M-am tăiat din neatenție, din nerăbdarea de a mânca acea negresă, datorită poftei și lăcomiei mele. Aviz amatorilor!

Fiind nevoit să merg la spital, nu reușesc să ajung la timp pentru plecarea de la ora 9:00 din Pantelimon spre Mănăstirea Cernica. Din fericire, rezolv destul de repede, mi se schimbă pansamentul și fug să iau R.A.T.B.-ul până în Cora Pantelimon, de unde reușesc să opresc un maxi care se îndrepta spre Cernica. Mă ajută Dumnezeu și nu întârzii decât jumătate de oră față de grup. Am timp să intru în biserică și să mă închin liniștit la moaștele Sfântului Ierarh Calinic și ale Sfântului Cuvios Gheorghe de la Cernica. Înăuntru mă întâlnesc cu frații și surorile mele din ASCOR, se bucură că am reușit să ajung și mă întreabă ce am pățit la deget.

La ieșirea din biserică ne așteaptă muzeograful mânăstirii- un părinte foarte cald, care ne ia imediat sub aripa sa ocrotitoare. Acesta ne prezintă muzeul (fosta tipografie a mânăstirii), ne conduce în casele în care au locuit Sfântul Cuvios Gheorghe și Sfânntul Ierarh Calinic, ne arată paraclisele și cimitirul. Fiind un om hâtru, Părintele ne bine dispune din când în când cu câte o mică glumă.

Image

Din tot ce am văzut în muzeu, cel mai mult mi-a rămas gândul la scăunelul pe care părintele Ioan Kulîghin – cel ce i-a învățat rugăciunea isihastă pe cei din grupul Rugul Aprins – a practicat rugăciunea inimii în timpul în care acesta a stat la mânăstirea Cernica.

Mânăstirea Cernica, “veche vatră de rugăciune şi cultură”[1], este ctitoria  Vornicului Cernica Ştirbei, atestată documentar la 1608. Așezământ pitoresc situat în apropierea Bucureștiului, mănăstirea se “odihnește” în mijlocul unui lac înconjurat de păduri seculare. Ostrovul este format din insula Sfântul Gheorghe și insula Sfântul Nicolae, pe fiecare fiind construită câte o biserică având hramul respectivului Sfânt. De-a lungul timpului, acest sfânt lăcaș se pustiește în urma unei ciume foarte mari care răpune pe majoritatea viețuitorilor, restul fugind în munți. Mănăstirea rămâne nelocuită pentru mai mult de 70 de ani. În anul 1781, ajunge stareț Părintele Arhimandrit Gheorghe, unul din ucenicii Sfântului Cuvios Paisie (Velicicovschi) de la Neamț. Cuviosul Gheorghe reface obștea de monahi și reconstruiește mănăstirea, devenind astfel al doilea ctitor.

Părintele care ne-a prezentat muzeul ne-a spus că legenda zice că atunci când a intrat Starețul Gheorghe să se închine în biserica Sf. Nicolae, aflată în ruină, în Sfântul Altar se află un șarpe foarte mare. Atunci Starețul i-a zis șarpelui: “ganu tatii, până acum ai locuit tu aici, iar acum să mi te duci, că avem să locuim noi, iar hiara cum a auzit acest cuvant degrab s-a dus”[2]. Nu l-a blestemat, i-a vorbit doar, iar șarpele s-a dus și a intrat în lac, și se spune că de atunci și până astăzi șarpele continuă să trăiască în lac.

Image

Când am intrat în căsuța Sfântului Cuvios Gheorghe m-a pătruns atmosfera arhaică, liniștitoare de casă țărănească simplă, sfințită prin rugăciunea Părintelui. Cuviosul trăia foarte smerit, având strictul necesar, dormea pe un pat de lemn, fără saltea, direct pe scânduri, și, fiind un practicant al isihasmului, în casa sa se află un mic paraclis unde se liniștea.

Sfântul Ierarh Calinic, a fost un ucenic al Sfântului Cuvios Gheorghe. A ctitorit mânăstiri, biserici, spitale, școli și case pentru orfani. A fost unul dintre cei mai însemnați oameni ai vremii. Fiind un iubitor de cultură, a pus temelia unei biblioteci care acum conține “peste 14.000 de volume, cinci mii de cărți de patrimoniu și o arhivă cu multe manuscrise unice”[3]. A dus o viață sfântă, plină de nevoințe, fiind ales episcop al Râmnicului în anul 1850.

Tot părintele care ne-a fost ghid, ne-a povestit că într-o zi Sf. Ierarh Calinic era în casa sa de la mânăstirea Cernica. Acesta se ruga și nu putea să-și adune mintea din cauza orăcăitului broaștelor de pe lac. Atunci a ieșit afară și făcând semnul Sfintei Cruci în aer, înspre broaște, a binecuvântat și le-a spus: „Duceţi-vă în stânga şi în dreapta de cântaţi, cât vreţi. Dar aici, voi să nu mai veniţi!”[4]. De atunci și până în ziua de azi, pe o porțiune a lacului, broaștele nu cântă niciodată.

Image

Ajungem în cimitirul mănăstirii unde aflăm că sunt înmormântate multe personalități însemnate, printre care: Părintele Gala Galaction, Ioan Ianolide, Părintele Dumitru Stăniloae şi mulţi alţii.

Intrăm în bisericuța Sfântul Lazăr din cimitir, sfințită în anul 1804. Biserica este o mică perlă a arhitecturii și a grijii pentru amănunt. Nu ai cum să nu îți regăsești liniștea intrând în această Casă a Domnului. Semiobscuritatea, lumina gălbuie ce pătrunde printre ferăstruici, atmosfera arhaică, spațiul micuț de dinăuntru care te protejează ca o cochilie, scaunele și icoanele vechi, fac din această bisericuță un loc perfect de reculegere, de refugiu, de isihie, de dialog cu Dumnezeu prin rugăciune. În acest lăcaș am cântat cu toții “Cuvine-se cu adevărat”, reușind astfel să îl emoționăm pe Părinte, care ne-a urat să devenim niște oameni “cu coloană vertebrală”.

Image

Făcându-se ora 13:00, am plecat la trapeză să servim masa și am reușit să ajungem la timp. Am făcut rugăciunea și am început să mâncam. Am fost serviți cu o cioarbă de legume foarte gustoasă, urmată de niște sarmale de post cu mămăliguță făcute ca la mama acasă, iar la desert am fost răsfățați cu o plăcintă de mere atât de bună încât nu m-am putut abține să nu iau două bucăți. Pentru prevenirea infecției degetului unde m-am tăiat trebuia să iau antibiotice, astfel că am fost nevoit să mă înfrânez și să îmi refuz bucuria iertată muritorilor a unui pahar de vin. Am mulțumit Domnului pentru bunătățile pământești cu care ne-a săturat și am plecat bucuroși.

După o pauză în care ne-am odihnit, am intrat într-unul din paraclisele mănăstirii, unde am citit împreună acatistul Sfântului Ierarh Calinic compus de Părintele Nicodim Bujor, iar apoi am înălțat mai multe cântări.

Am ieșit afară și în timp ce așteptam începerea slujbei Vecerniei am auzit “din înălţimea turnului clopotniţei, străjer neobosit în calea vremurilor, sunetele clopotelor care adună la rugăciune pe toţi cei dornici de a se împărtăşi în cuvântul lui Dumnezeu”[5]. Vorbind între noi, ne amintim de cuvintele Părintelui Arsenie Papacioc.  Acesta fiind întrebat care este muzica lui preferată răspunde că sunetul clopotelor, tot el ne spune că bătaia clopotelor “cheamă viii, plânge morții și împrăștie viforile (vivos voco, mortuos plago, fulgura frango)”[6].

După ce luăm parte la slujbă, ne adunăm lângă uriașul arbore secular al mânăstirii și facem un picnic la iarbă verde. Împărțim frățește felii de pâine cu zacuscă și pate de post, napolitane, mere, covrigi, alune și migdale. Pun la bătaie niște vărzări (plăcinte cu varză moldovenești) gătite de mama, care fac furori printre cei care apucă să mănânce. După masă facem poze și ne jucăm cu o minge de oină. Mă mir că reușesc să o prind cu mâna stângă de la o distanță măricică.

Image

Ne întoarcem în București seara târziu, lăsând în urmă acest mic paradis care ne-a fost “acasă” pentru o zi și care ne-a apropiat mai mult unii față de alții. Deși sunt membru ASCOR de puțin timp, de o lună și jumătate, deja mă simt ca și cum aș fi într-o familie mare. Mă bucur din toată inimă că mi-am ascultat chemarea de a mă alătura tinerilor care suferă de acel dor de veșnicie: “Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită, dar îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa, luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină, și mă mântuiește!” (Luminanda din Sfânta și Marea Luni)

Lăsând la o parte persoana mea, vreau să închei zicând că mânăstirea Cernica și împrejurimile sunt de o frumusețe mirifică. Așezată pe un ostrov, în mijlocul lacului Cernica, când pășești în această oază de liniște, îți vine greu să crezi că te afli atât de aproape de București. Este locul perfect dacă vrei să te retragi din toată nebunia și alergătura zilnică a metropolei și să îți regăsești pacea, liniștea și să fii mai aproape de Dumnezeu. Mânăstirea Cernica este un „colţ de rai, o mică grădină a Maicii Domnului”[7] ascunsă de ochii celor care nu au timp să caute și altceva în afara rutinei zilnice. (Liviu Constantineanu)

Image

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în PELERINAJE - INTRUNIRI - EXCURSII. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.