Oaşa – realitate, ordine, armonie

DSC_4835

Oaşa – realitate, ordine şi armonie

            Voi în ce universuri literare, istorice sau artistice ați fi vrut să ajungeți, dacă ați fi avut ocazia, din copilărie și până acum? Eu mă mulțumeam în copilărie cu locurile, personajele și pățaniile humuleştene, trăind o bucurie nespusă de fiecare dată când năzbâtiile mele mi-aduceau aminte de cele ale lui Nică. Am tânjit apoi după tărâmurile mai îndepărtate, pline de farmec și aventuri, fie în căutarea vreunei comori, fie pentru a duce o aprigă luptă de supravieţuire, unde mă însoțeau Tom Sawyer, Robinson Crusoe, căpitanul Nemo, Baronul din copaci sau Ralph. Mai târziu, odată cu Sofia lui Jostein Gaarder, îmi doream să navighez pe fluviul istoriei până în portul Atenei antice, de unde să pornesc, pe alei bătătorite încadrate de măslini arătoși, spre vestita Agora. Acolo aș fi vrut să fiu și eu luat la rost de Socrate, să mi se descopere câte nu știu, să descopăr un adevăr pe calea maieuticii, să îl aud pe marele maestru vorbind despre virtute, dreptate, iubire, nemurirea sufletului sau zeii cetății. În primul an universitar am aflat de Castalia lui Hermann Hesse, o provincie autonomă unde exista un Ordin al intelectualilor și unde se juca Jocul cu mărgele de sticlă. Viața în provincie era una ascetică, plină de erudiție, principala finalitate fiind oferirea unei educații elitiste pentru băieţi. Cultivarea în cel mai înalt grad a spiritului, cu alte cuvinte. Paradisul pe pământ, îmi ziceam. Aveam să găsesc la scurt timp un alt paradis, unul adevărat de această dată.

            Locul pe care l-am descoperit anul trecut este cât se poate de real, nu o lume a poveștilor unde puteam ajunge doar cu gândul. Nu idei, poveşti sau speculaţii, ci trăire adevărată. În fața adevărului se clatină toate aparenţele. Dumnezeu este Realitate şi Adevăr, iar locul despre care vorbesc este o casă a Domnului pe acest pământ- mănăstirea. M-am întrebat cum am fost legat la ochi atâta amar de vreme și am găsit acest binecuvântat loc așa de târziu. Pot oferi un răspuns printr-o comparație cu tabloul Ispitirea Sfântului Antonie cel Mare pictat de Salvador Dali. Sfântul Antonie este cunoscut pentru nenumăratele lupte și ispite pe care le-a avut de la diavoli. Tabloul are în vedere perioada petrecută de Sfânt în deșertul egiptean când a fost puternic ispitit. În pictura lui Dali, Sfântul Antonie este înfățișat într-un deșert pustiu și dezolant; uriași elefanți înaintează spre Sfântul Antonie, uriașele animale purtând monumente ale ispitelor desfrânării, luxului și bogăției materiale. Acum, tema centrală a tabloului: caracterul iluzoriu, aparent al ispitelor. Acest caracter reiese din disproporția uriașă dintru trupurile animalelor și picioarele lor anormal de firave care arată că ispitele diavolului sunt simple iluzii, lipsite de concretețe, sunt simple vicleșuguri înșelătoare ale diavolului. Se ajunge la concluzia că toate marile ispite, în ciuda caracterului lor tragic și iremediabil în care încearcă diavolul să le înveşmânteze (așa cum se văd pe spatele animalelor), nu sunt nimic altceva decât fum și amăgiri, aburi și iluzii ( așa cum se văd firavele picioare).[1] Sau, în alţi termeni, ispitele, deşi par foarte convingătoare, nu au temelie pe care să se sprijine.

            Comparația pe care vreau să o arăt constă în caracterul universal al ispitirii (fiecare dintre noi este ispitit), unii dintre noi ajungând mai repede la Adevăr în timp ce alții au de parcurs un drum mai anevoios în biruința ispitelor. Pentru fiecare ispitirile au particularitățile lor, dar la îndemână tuturor este biruința. În cazul meu, universurile literare nu au fost un rău în sine, dar grație lor, precum și a altor circumstanțe, nu am ajuns mai devreme într-o cetate bineplăcută a lui Dumnezeu care este mănăstirea. Credeam într-o altă așa-zisă realitate (un început de don-quijotism), dar care nu prea avea loc de Dumnezeu. Zic nu prea pentru că niciodată nu am împărtășit convingeri ateiste, dar credința mea, deși perpetuă, era slabă, firavă. Precum în pilda lucrătorilor tocmiți la vie, am ajuns într-un ceas mai târziu să lucrez pe ogorul Stăpânului.

            La finalul celui de-al doilea an universitar am căutat o tabără la mănăstire la care să particip. Auzisem de tabere de acest fel de la vărul meu, mai mare cu câțiva ani decât mine, iar la o mănăstire voiam neapărat să ajung după ce am citit Jurnalul fericirii al lui Steinhardt. Mai mult decât ideea de tabără îmi plăcea ideea de mănăstire. De fapt, chiar mă gândeam dacă pot simți cum se cuvine duhul acelui loc dat fiind faptul că voi mai avea câțiva zeci de însoțitori. Am văzut un anunț cu Tabără la Găbud, metocul mănăstirii Oaşa, anunț în care era însă o poză cu mănăstirea Oaşa, iar nu cu metocul. Am fost imediat captat de peisajul mirifc din împrejurimile mănăstirii, lacul și munții acaparadu-mă de îndată. Aveam inoculată o perspectivă romantică a desfășurării unei tabere, crezând că pe parcursul unei zile vom avea libertatea să mergem unde vrem, să ne pierdem prin pădurile înverzite, să citim vreme îndelungată pe malul lacului și să contemplăm pădurile înverzite precum barbizonii, iar duminică, firește, să luăm parte la slujbă. Ajuns la Găbud, aveam să fiu adus, din fericire, cu picioarele pe pământ.

            Am descoperit la Găbud și am regăsit vara această la Oasa două stări de fapt ce caracterizează un loc, o așezare sau o societate pe care nu le mai întâlnisem până atunci: ordinea și armonia. Aveam în minte și atunci o propoziție de la o conferință a domnului Pleşu: Lumea e frumoasă pentru că este în ordine, în armonie. Am găsit ordinea când am văzut programul unei zile la mănăstire și conținutul ei: slujbe, ascultări, masă, odihnă, conferințe, muzică psaltică, când am văzut că fiecare primește un rol în cadrul ascultărilor și încearcă să îl aducă cât mai bine la îndeplinire împreună cu ceilalți, când am văzut că nu ar trebui să faci nimic de capul tău, ci în cadrul unui grup. Iar această ordine, odată urmărită, conduce la armonie care reprezintă  potrivirea desăvârșită a elementelor unui întreg. Am înțeles atunci că obștea mănăstirii este în armonie deoarece ea este un întreg în care fiecare element își aduce aportul la consolidarea și menținerea acelei stări. În acest sens, primul sfat pe care l-am reținut de la părintele Pantelimon a fost acela de a ne lăsa asimilați, de a încerca să ne integrăm în curgerea firească a timpului la mănăstire și de a respecta programul dat. Să ne gândim și la armonia unei orchestre. Când apare ea? Când toate instrumentele își știu locul, știu când intră în scenă, cât de înalt sau jos vor cânta, când vor păstra liniștea; când totul este ordine, deci. Armonia de la mănăstire este sublimă, este o rară podoabă pe care o mai putem descoperi astăzi, iar acesta este meritul obștii care o mențin. Este o posibilă explicație a dorinței fiecăruia, la finalul taberei, de a se reîntoarce  la mănăstire: cui nu-i place a fi ordonat de-a lungul întregii zile și de fi în armonie în relație cu semenii săi?

            Această așezare limpede a lucrurilor de la mănăstire exprimată prin armonia între oameni se reflectă și în relația cu Dumnezeu. Acolo simt că fac cât de bine pot Voia Lui, că legătura dintre mine și El este cel mai bine consolidată. La început, când am aflat că slujbele încep la 3 noaptea și se termină la 8 dimineața, am fost aproape supărat și, în orice caz, deranjat. Nu aveam exercițiul rugăciunii, consideram că trebuia să încep treptat, puțin câte puțin, nu dintr-o dată cu 5 ore de stat în biserică, în fiecare zi. Păi ce-i asta? M-am străduit în fiecare zi însă să ajung cât mai devreme, nereușind întotdeauna, semn că încă am slăbiciuni, că trebuie mai multă credință, voință, străduințe. Am învățat să spun în toată vremea rugăciunea inimii, mai ales în timpul muncilor, să am cugetul curat, să nu vorbesc fără rost, să îmi înțeleg semenii, să le înțeleg neputințele, să nu îi judec. Îmi propun ca toate învățămintele deprinse să continui a le aplica și după terminarea taberei, odată întors acasă.

            În unele manuale de Teologie sunt explicate argumentele raționale pentru dovedirea existenței lui Dumnezeu. Unul din aceste argumente este argumentul teleologic sau fizico-teologic. Acest argument deduce existenţa lui Dumnezeu din originea fizică a lumii, plecând în dovedirea existenței Lui de la ordinea, armonia și finalitatea care există în lume. Astfel, universul, în toată complexitatea lui, este supus anumitor legi, în el domnește ordinea, nimic nu se petrece la întâmplare, frumusețile lui nu se pot datora întâmplării, ci trebuie să aibă drept Creator o ființă inteligentă, atotperfectă, care a organizat și a rânduit lumea astfel, încât el [universul] în totalitatea sa, ca și diferitele lui părți componente, să-și poată împlini fiecare scopul său[2].  Este greu să mergi la Oaşa și să nu observi că această descriere se potrivește și mănăstirii. Mai mult, acolo argumentul are puterea cea mai ridicată întrucât ordinea, frumusețea, rânduiala lumii, finalitatea fiecărui element sunt cel mai lesne de observat. Este microuniversul care arată în chip neîndoielnic existența lui Dumnezeu și iubirea lui nemăsurată pentru oameni.

               Am ales să prezint argumentul și datorită importanței pe care a avut-o pentru unul din membrii obștii. Într-un interviu acordat de părintele stareţ Iustin, acesta a recunoscut că, la începutul facultății, încă era ateu. Un ateu care a început să își pună întrebări despre sensul vieții, despre apariția ei, despre ce se întâmplă cu noi după moarte, nedumeriri care l-au condus la studiu şi cugetare. Evoluționismul sau darwinismul nu l-au convins, iar ordinea și frumusețea lumii, legile și armonia naturii l-au dus la concluzia că trebuie să existe un Creator, că toate cele înconjurătoare nu puteau să apară din haos. Am ajuns rațional la concluzia că există Dumnezeu, spune părintele stareț. Acesta a fost primul pas: au urmat mersul la biserică, A.S.C.O.R-ul, taberele și apoi închegarea obştii.[3]

            La Oaşa am înțeles imediat mesajul lui Solomon: Din mărimea și frumusețea creaturilor se vede Creatorul (Intelep. 13, 5). Este și o explicație a faptului că mulți tineri îl găsesc sau regăsesc la Oaşa pe Dumnezeu. Frumusețea creaturilor se referă la oamenii care fac voia Lui și care se află într-o comuniune exemplară, între ei, pe de o parte, și ei toți cu Dumnezeu, pe de altă parte. Mănăstirea reflectă sau anticipează Împărăția Cerurilor, devine tinda raiului, așa cum frumos o numește părintele Teofil. Părintele stareț, tot în interviul menționat, spune că a întrebat odată pe o fată de clasa a 9-a cum au lăsat-o din nou părinții să vină la mănăstire, iar aceasta le-a răspuns că se duce în rai și că nu ar fi fost cu putință ca părinții să nu o lase în rai. Nu este un răspuns izolat, singular sau deplasat, sunt convins că și cei mai mari care au trecut prin tabără ar face aceeași comparație.

             Pentru mine, la fel ca pentru toți ceilalți care au fost cel puțin o data în tabără, Oaşa este și va rămâne un loc aparte, binecuvântat, unde sper că mă voi întoarce an de an. Mănăstirea este, printre altele, realitate, ordine și armonie. Despre ce mai este ea sunt sigur că vă vor descrie colegii mei din tabără. Cu toții însă suntem legați de același gând: abia așteptăm următoarea tabără!

Cosmin Baboi


[1] Mai multe despre tablou: http://www.crestinortodox.ro/liturgica/pictura/salvador-dali-ispitirea-sfantului-antonie-mare-121573.html

[2] Teologia dogmatica, pr.prof.dr. Isidor Todoran, arhid.prof.dr. Ioan Zagrean, editia a doua, pag 43

[3] Puteti vedea intregul interviu aici: http://romaniateiubesc.stirileprotv.ro/emisiuni/2015/sezonul-1/suntem-saraci-pentru-ca-suntem-puturosi-si-necredinciosi-ce-crede-parintele-iustin-ca-trebuie-sa-faca-biserica-pentru-romani.html

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.