145 de ani de la nașterea lui Constantin Brâncuși

Ernest Bernea spunea că simplitatea în etică, întocmai ca în estetică, înseamnă linie mare, trăsătură esențială și definitorie. Omul simplu trăiește viața în plin și esențial; o trăiește astfel pentru că rămâne în ea, nu în artificiu.

În această mișcare în esențial îl intuim și pe Constantin Brâncuși, de la a cărui naștere se împlinesc astăzi 145 de ani. În operele sale de o geometrie riguroasă, dezbrăcată de decorație și de orice ar putea fi catalogat drept accesoriu, intuim o existență necosmetizată, trăită în apropierea adevărurilor și a Vieții. Brâncuși însuși, în delimitarea sa de curentul abstracționist, declara că ceea ce criticii catalogau în opera lui drept abstract este în realitate „cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esența lucrurilor”, esența „care nu moare niciodată… Ea creşte, în privitori, ca viaţa în viaţă.”

Zoe Dumitrescu Bușulenga observă coerența operei lui Constantin Brâncuși, modul în care lucrările se varsă unele într-altele, aducând laolaltă staticul și mișcarea. Tot dânsa îi plasează opera în lumea mitului, a pipăirii tainelor, o lume cunoscută prin folclorul românesc.

De ce e relevant Brâncuși pentru noi? Poate, doar poate pentru că o privire spre o sculptură a lui Brâncuși este un îndemn la viață, la bucurie, la luptă împotriva artificialului din noi. Și este, în cele din urmă, o mărturie a unei victorii.