Daniel Turcea (22 iulie 1945 – 28 martie 1979)

Daniel Turcea (1945-1979) a fost un poet al generației ʼ70 a secolului trecut, apreciat ca un spirit liric individualizat, deosebit. De formație arhitect, s-a împlinit prin poezie, astfel că încă din studenție era un apropiat al cercurilor și cenaclurilor literare, dar și al scriitorilor consacrați ai timpului, precum poetul Nichita Stănescu.

Biografia lui Turcea consonează în mare parte cu activitatea sa literară, dar întregul său eu constituie mai ales un model de viețuire creștină, de cunoaștere și re-cunoaștere a lui Dumnezeu. Astfel, acest parcurs al regăsirii de sine a fost unul mai degrabă sinuos, dar caracteristic pentru omul modern care își pune întrebări despre rolul existenței sale și despre sensul lumii în care se găsește. Conform reconstituirii și mărturiilor personale, publicate de sora sa, Daniel Turcea l-a cunoscut pe Dumnezeu încă din copilărie, trăind bucuria inocenței specifică vârstei. Treptat însă, odată cu maturizarea, ajunge să ducă o viață boemă, de artist, punând accentul pe formarea intelectuală. Era înzestrat cu o memorie foarte bună, citea înt-un ritm asiduu, ajungând astfel să dobândească o cultură vastă, calități recunoscute mai ales cu debutul său literar. Totuși, din adâncul ființei, lipsit sufletește, într-un moment critic al vieții sale, se întoarce la Dumnezeu printr-o viziune ce îl aduce la Biserica Sfântul Elefterie din București, prin purtarea de grijă a Maicii Domnului. De atunci, sub călăuzirea duhovnicească a părintelui Arsenie Papacioc, și apoi a părintelui Sofian Boghiu, Turcea crește mai ales duhovnicește, fapt reflectat și în turnura pe care o capătă opera sa.

Publicând două volume de versuri antume – Entropia și Epifania, poetul pare să nu surprindă mai ales cantitativ, însă universul său poetic poate fi înțeles pe măsura deschiderii cititorului spre un tip aparte de lirică, mai puțin obișnuit. Aparent încifrată, incomprehensibilă pe alocuri, bulversantă adeseori prin cumulul de referințe livrești sau orientale, poezia primului volum impresionează mai ales prin imaginarul poetic inedit, încadrabil mișcării onirice. Latura spirituală însoțește tonul general al cărții, astfel că, în cel de-al doilea volum, această latură spirituală este doar convertită în sfera creștinismului și se accentuează, nefiind o noutate. Comparativ, cele două poeme alăturate reflectă această mutație structurală din poezia lui Turcea, redând astfel imaginea unui poet ce înaintează din cunoaștere în cunoaștere, mânat permanent de dorința împlinirii de sine prin Divinitate.

Poem didactic

[Entropia, 1970]

I

poate că suntem vii dar obiecte

fragmente emigrînd în fragmente

sub umbra vieții pe stinse planete

ca și cum te-ai umple de degete

toate cu multiple întrebuințări

de apă, de lună, de țări

(…)

III

pe Oaze bolnave de fire cu plumb

bolnave de iriși și de crizanteme

heraclitene sfere ninse

gene

pori pe mecanismul unui Vis Închis

deci

spre a deschide cu închisa cheie

în iaz de lumină salcie lactee

să-și contemple Timpul

cearcănele verzi

acvila revine-n locul unde pierzi (…)

Zid

[Epifania, 1978]

de cel ce are

de tine

de cuvîntul

de lumina

privirii

blînde sau

de hrana ta

mai mult lipsă

nu-ți întoarce fața

tu dăruind luminii te asemeni

zidind, din nou, prin duhul gurii tale

în oameni, suflete ca alte ceruri (…)

fără să știi un zid cum te desparte

de tine însuți

cel chemat

și lumea nu-i decît acest prilej

singurul, de a nu muri

Cu Epifania, cel de-al doilea volum al său de versuri, publicat în 1978, Daniel Turcea mută accentul de la cadrul visului la cel al contemplației, trece de la reverie la transcendență. Poemele din Epifania și mai ales postumele sunt străbătute de un profund sentiment al aproprierii divinității; eul se vede părtaș luminii necreate, comunică cu Dumnezeul său, își pune întrebări, se consideră nevrednic de asemenea taine. Profilul poetului mistic se conturează treptat. Se observă la Turcea diversitatea discursului religios, care se configurează pe măsura intensității trăirii și decelează experiențe precum iluminarea, spovedania, confesiunea sau rugăciunea; acestea sunt complementare și se pot îmbina în cadrul aceluiași text.

Poemele de dragoste (1982) constituie seria de versuri postume ale lui Daniel Turcea; aici, liricul epifanic e profund impregnat de lumina divină revelatoare, de tânjirea eului spre unirea desăvârșită. Prin simbolistica luminii și a iubirii divine, acesta aproximează experiențele mistice și distinge diferite etape ale aproprierii intime a Divinității. De asemenea, cele două elemente constituie fundamentul structural al celor mai multe dintre poeme, intuind cadrul contemplativ și transcendent.

Iubire, înțelepciune fără sfîrșit

[1991]

asemenea apei

odihna

asemenea nopții

mai sus, mai adînc

fața ta pîlpîie în ochii mei

și nu o căd

pe buzele mele sunt cuvinte

și nu le aud

în inima inimii de țărînă

sîngele tău îmi zvîcnește

în răsuflarea pămîntului. Tu, îmi ești aer

cu pleopele te-ași acoperi

nu eu, Tu

trăiește în mine. Tu, ce privești ca o flacără

                                                          mistuind

de Tine mi-e sete

în taină Te-am cules

ca pe o vie

rodul Tău, belșug

vinul acesta, vinul acesta

trupul tău înflorind

deasupra morții

Tu, iubire

înțelepciune fără sfîrșit

Apreciat în rândul scriitorilor pentru volumul său de debut, Turcea are parte și de o critică de întâmpinare favorabilă. Nicolae Manolescu afirmă că „este, într-adevăr, un poet înzestrat și aceste prime versuri ale sale sînt mai mult decît promițătoare”[1], el fiind recunoscut ca unul din cei mai talentați debutanți ai anului 1970. Același critic punctează și apropierea lirică dintre Turcea și Ion Barbu, cu care se aseamănă și „în tăietura frazei lirice, ca și în unele motive cum ar fi helenismul tîrziu, pătruns de duhul arab și asiat”[2].

De asemenea, peste timp, Daniel Turcea este (încă o dată) apreciat pentru apariția celui de-al doilea volum. Acesta are parte de o critică de întâmpinare favorabilă, astfel că, în România literară, Dana Dumitriu punctează curajul lui Turcea „de a fi consecvent cu sine însuși”[3], de a publica volumul după un răstimp de 8 ani; autoarea admiră vocația autentică, forța și profunzimea[4] poeziei, logosul revelat și deloc facil de asimilat într-o primă instanță. De asemenea, N. Steinhardt, într-un articol din Viața Românească, evidențiază vocația poetică bazată pe buna credință și curăția unor versuri „din altă lume”[5]. În fine, critici precum N. Manolescu și E. Simion surprind religiozitatea și mistica din textele lui Turcea, „puritatea lirică”[6] dată de asumarea credinței. Asistăm astfel, în acest al doilea volum, la o vizibilă reinventare a vocii auctoriale, care, însă, nu trebuie gândită în termenii unei opoziții față de etapa anterioară. De fapt, raportul general dintre Entropia și Epifania este unul de complementaritate, iar cele două volume relevă o identitate poetică originală.

Referitor la creațiile postume, în prefața volumului postum Epifania, cele din urmă poeme de dragoste creștină, părintele Dumitru Stăniloae trasează principalele merite ale liricii mistice turciene, punctând încă de la început că „această creaţie poetică [este] unică în literatura românească şi poate chiar în literatura universală”[7]. De asemenea:

Tema ei principală este Lumina pe care ne-o dăruieşte Dumnezeu, lumină ce este una cu Iubirea şi aceasta una cu viaţa eternă sau cu scăparea noastră de moarte. Lumina, sau iubirea, sau viaţa aceasta, ne este dăruită nouă prin jertfa Fiului lui Dumnezeu.

Dumnezeu este, astfel, pentru poetul acesta, Dumnezeul iubirii. Iar Dumnezeu al iubirii este pentru că este Dumnezeu în Treime. Acesta este şi mottoul cu care îşi începe autorul acest volum inedit de poezii: „A fi în Dumnezeu înseamnă a fi în iubire”. Este un citat luat din Întâia cuvântare morală a Sfântului Simeon Noul Teolog, publicată în Filocalia românească, vol. 6.

(…) Înţelegerea luminii ca iubire apropie poeziile lui Daniel Turcea de Imnele dragostei dumnezeieşti ale Sfântului Simeon Noul Teolog. Dar aceasta nu le privează de nuanţele unor forme de expresie de necontestată originalitate şi subtilitate.

(…)Avem în faţă un volum de poezie categoric creştină, o poezie categoric creștină, cum n-am avut în literatura noastră şi cum nu este în lumea întreagă. O poezie de mare adâncime și căldură despre Ortodoxie. O poezie care se va impune în lumea întreagă.


[1] Nicolae Manolescu, Literatura română postbelică. Poezia, Ed. Aula, Brașov, 2001, p. 302.

[2] N. Manolescu, Literatura…, p. 303.

[3] Dana Dumitriu, „Tot ce atingi e din cuvinte”, România literară, anul XI, nr. 46, 16 noiembrie 1978, p.10.

[4] Ibid.

[5] Nicolae Steinhardt, Critică la persoana I, Iași, Ed. Polirom, 2011, p. 115.

[6] N. Manolescu, Istoria…, p. 1085.

[7] D. Turcea, Epifania : cele din urmă poeme de dragoste creștină, Iași, Ed. Doxologia, 2011, p. 12.