Poetul necuvintelor

31 martie este ziua unui mare poet român, ce a trăit într-o „istorie imposibilă (epoca totalitarismului), un mare liric european aproape necunoscut…” (Eugen Simion). S-a recunoscut că Nichita Stănescu „a schimbat faţa poeziei româneşti”, fiind laureat al Premiului Herder şi nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură (1980). În continuare, vă lăsăm câteva rânduri cu una discuțiile dintre N. Stănescu si G. Vieru:

„Eu am trecut Prutul foarte târziu – dacă unii au visat să ajungă în cosmos şi au şi ajuns în cosmos – eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul. Am reuşit abia în ’73. 

Primul om pe care am vrut să-l văd, când am ajuns, în cele din urmă, în Bucureşti, a fost Nichita Stănescu.(…) 

Şi l-am cunoscut. M-am dus la el acasă, stătea pe Magistrală, vizavi de restaurantul Budapesta, şi am stat de vorbă. Mai exact, Nichita vorbea, iar eu ascultam. Vorbea la fel ca poezia sa, vizionar şi liber. Mi se părea uluitor, venind din închistata literatură sovietică.

Îmi amintesc că poetul Nichita Stănescu nu mai ştia cum să mă bucure şi într-un miez de noapte mi-a spus: «Hai Grigore să îţi arăt casa în care Eminescu a citit pentru prima oară Luceafărul – casa lui Titu Maiorescu. Hai, Nichita».

Şi am mers şi am mers, ne-am oprit în faţa unui gard înalt. Eu am încercat să mă uit şi atunci Nichita, care în ’70 era înalt ca un brad şi frumos şi voinic, m-a luat în braţe şi m-a ridicat pe umeri şi m-a întrebat «Vezi casa, Grigore? O văd, Nichita!».

Nu era nici o casă, nimic – aflasem mai târziu că acea casă fusese demolată prin anii 1950. Practic, ea exista doar în imaginaţia lui Nichita şi în imaginaţia mea. Astfel de pe umerii lui Nichita am văzut casa în care Eminescu a citit pentru prima oară Luceafărul, iar, de pe umerii lui Eminescu, am văzut ţara. ” (Grigore Vieru, Ipoteşti,  15 ianuarie 2000).

Foto: Casa lui Titu Maiorescu (demolată in anii ’50)

Potrivit unei plăci comemorative, Eminescu ar fi citit aici poemul „Luceafărul” – 24 aprilie 1882

Publicitate