Luca doctorul, perseverență și dedicare

În rândurile care urmează, vă invităm să vă împărtășiți din bucuria unei vieți trăite în și pentru Hristos, printr-o serie de fragmente culese din autobiografia Sfântului Luca al Crimeei- Am iubit pătimirea. Medic de renume mondial, profesor universitar, pictor și arhiereu, Valentin Voino Iasenețki- Sfântul Luca, oferă lumii contemporane un exemplu viu de trăire creștinească autentică.

„Nu am dreptul să mă ocup cu ceea ce îmi place mie, ci cu ceea ce este de folos pentru oamenii care suferă.”

Cu privire la felul cum se raporta doctorul Valentin la munca sa este grăitoare următoarea scrisoare către soție: „Din Moscova nu vreau să plec mai înainte de a lua de la ea lucrurile de care am nevoie: cunoștințele și abilitatea de a lucra științific. După obiceiul meu, nu am măsură în muncă și sunt deja extenuat…Iar munca ce îmi stă înainte este mare: pentru dizertație trebuie să învăț limba franceză și să parcurg vreo cinci sute de lucrări în limbile franceză și germană. Pe lângă asta, trebuie să lucrez mult pentru examenele de doctorat..În orice caz, nu voi putea deveni doctor în medicină înainte de ianuarie 1910, și asta dacă în tot acest răstimp  voi fi liber de orice altă ocupație. În schimb, după aceea voi avea înainte perspective largi..”

Mihail Valentinovici, fiul mai mare al lui Voino Iasenețki: „Tata lucrează ziua, seara, noaptea. Dimineața nu-l vedeam, fiindcă pleca la spital devreme. Luam prânzul împreună, dar tata rămânea și atunci tăcut, și de obicei citea la masa o carte. Mama se străduia să nu-i distragă atenția. Nici ea nu era prea vorbăreață.”

Dacă ne întrebăm cum decurgea o zi obișnuită din viața familiei Voino-Iasenețki, mărturia Elisavetei Nikanorovna Kokina, fosta menajeră, este grăitoare: „Ana Vasilievna era cea mai arătoasă femeie din tot orașul. Înaltă, zdravănă la înfățișare, însă obosea repede. Și cum să nu obosească? Să coși hainele și să faci mâncare pentru șase oameni nu-i lucru de glumă. Pe atunci nu era ca acuma, să te duci la magazine și să cumperi tot ce-ți trebuie.

Bărbatul și-l iubea la nebunie. În nici o privință nu trecea peste voia lui. Poate erau și între ei neînțelegeri, dar în fața copiilor și a servitorilor nu arătau nimic. Stăpânul era sever. De treburile casei nu se atingea. Niciodată nu vorbea în plus. Dacă ceva nu-I plăcea la prânz, se scula și pleca în tăcere, iar Ana Vasilievna se uita îndată să vadă ce nu-I mersese la suflet.

Stăpânul lua micul dejun singur la ora opt dimineața. De prânzit venea să prânzească la cinci. După prânz se odihnea puțin, după care primea bolnavii în cabinet. Scria acolo și citea până se termina gazul de la lampă. Deseori îl chemau noaptea la spital. Se îmbrăca în tăcere și pleca. Niciodată nu se supăra când era chemat.”

Profesorul Lev Vasilievici Oșanin, care a lucrat trei ani ca medic în spitalul din Tașkent sub îndrumarea viitorului  arhiereu: pe fața Sfântului Luca nu se zărea niciodată vreo urmă de supărare sau nemulțumire; se simțea în el disponibiliteatea totală de a ajuta. Atitudinea lui față de bolnav era ideală.”

Statornic în convingerile sale și necruțător cu sine,  el „stătea totdeauna singur înaintea propriei conștiințe, și judecata cu care se judeca singur era mai aspră decât orice tribunal.”

În cartea „Studii de chirurgie septică” se observă atitudinea creștinească și dragostea pe care o avea față de oamenii aflați în suferință: „Când purcedem la operație, trebuie să avem în vedere nu numai cavitatea abdominală, ci întreg bolnavul, pe care din păcate medicii îl numesc atât de des „caz”. Omul este cuprins de tristețe și frică de moarte, inima i se cutremură nu numai la propriu, ci și la figurat. Ca atare, nu vă mulțumiți cu îndeplinirea sarcinii foarte importante de a întări inima cu camfor sau digitalice, ci aveți grijă să scăpați de greaua traumă psihică produsă de vederea mesei de operație.”

Într-una din predicile sale, Sfântul Luca spunea: „Voi întrebați <<Doamne, Domne, oare așa ușor este să fii prigonit? Oare ușor este să mergi prin ușa cea strâmtă și pe calea cea pietroasă?>> Voi întrebați cu nedumerire, poate că în inima voastră se strecoară îndoiala: <<Oare chiar este ușor jugul lui Hristos? Iar eu vă spun: Da, da! Ușor, din cale-afară de ușor>> Dar de ce ușor? De ce este ușor să mergi în urma Lui pe calea cea spinoasă? Fiindcă nu vei fi singur, istovit de puteri, ci te va însoți Însuși Hristos; fiindcă harul Lui cel nemăsurat îți va întări puterile când te vei chinui sub jugul Lui, sub sarcina Lui, fiindcă El însuși te va sprijini, te va ajuta să porți această sarcină, această cruce. Harul se revarsă din belșug asupra oricui poartă sarcina lui Hristos.”

Încheiem această postare cu un îndemn concludent făcut de Vlădica Luca: „Principalul în viață este să faci întotdeauna bine oamenilor. Dacă nu poți să faci pentru oameni un bine mare, străduiește-te să faci unul mic.”

Cu nădejdea că aceste pasaje v-au fost de un real folos, vă încurajăm să citiți integral jurnalul Am iubit pătimirea, în paginile căruia veți descoperi viața unui „titan al științei și al duhului”, dar și un izvor nesecat de lecții de sfințire prin totală dăruire, răbdare, dragoste și jertfă.